Pastele si Ouale Invierii

Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende, basme, o întreagă literatură. În cultura românească este suficient să amintim doi reprezentanţi de seamă: Constantin Brâncuşi şi Ion Barbu, a căror operă gravitează în jurul acestui subiect, considerat ca formă geometrică perfectă - “obiectul perfect”. Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpurile când Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii.

Şi la romani, colorate în roşu, ouăle făceau parte dintre darurile sărbătorii lui Janus şi erau folosite la diferite jocuri şi ceremonii religioase. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării. Ouăle “încondeiate” (”împistrite” sau “muncite”) s-au constituit, la români, într-o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare, care definesc particularităţile etnice ale poporului nostru. Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului.

Cea mai răspândită relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Isus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: “De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”.